Skip to content. | Skip to navigation

0070 Adrian-Silvan Ionescu, Szathmári, un mare artist documentarist

RIHA Journal 0070 | 24 April 2013

Szathmári, un mare artist documentarist*

Adrian-Silvan Ionescu

Editing and peer review managed by:

Ruxanda Beldiman, Institute of Art History "G.Oprescu", Bucharest

Reviewers:

Calin Demetrescu, Cristian Velescu

Abstract

Carol Pop de Szathmari was born in Cluj, Transylvania, on 11 January 1812. His talent for painting shone out from an early age. Being a passionate traveller, Szathmari journeyed through Europe and often crossed the Carpathian Mountains to visit Wallachia and its capital Bucharest, where he eventually settled in 1843. An accomplished landscape and portrait painter, at ease with both watercolours and oil paints, Szathmari obtained commissions from the wealthy Wallachian boyars. Szathmari kept up constant, good relations with the successive ruling princes of Wallachia for whom he painted portraits and various other compositions. By 1848, Szathmari began to experiment with photography. The outbreak of the Russian-Ottoman War in late June 1853 saw the Romanian principalities occupied by the Russian army. In April 1854, Szathmari filled a van with his cameras and glass plates and went to the border of the Danube to document the fighting between the Russian and Turkish armies. The result of Szathmari's bravery and hard work was a photographic album. His album, containing some two hundred images, became famous due to its presentation at the 1855 Paris World Exhibition and Szathmari was awarded the Second Class Medal for his work. From that time on, photography, painting and lithography were always closely connected in Szathmari's career. In 1864 he became member of the Société Française de Photographie in Paris and in 1870 of the one in Vienna. In 1863, he received the title of Ruling Prince's Court Painter and Photographer which he kept for the rest of his life. The official painter followed his patron, Prince Carol I, on the battlefield during the Russian-Romanian-Ottoman War of 1877, which was waged south of the Danube. Along martial compositions and albums, Szathmari had long been attracted by folk types and produced a large series of pictures with peasants, gypsies, postillions, merchants and artisans. He toured the fairs and the crowded streets of the town in search of picturesque types. The artist's last major work was the chromolithographic album of the symbolic carts which paraded the Capital city on 10-11 May 1881, King Carol's coronation pageant. Szathmari died in Bucharest 3 June 1887.

Cuprins


*****

  1. Carol Pop de Szathmári este un nume binecunoscut publicului, demult intrat în conştiinţa naţională alături de alţi iluştri confraţi din veacul al XIX-lea, precum Aman şi Grigorescu iar, în ultimii ani, începe să fie cunoscut – şi acceptat – de străinătate pentru aportul său ca pionier al artei fotografice. Prin varietatea preocupărilor sale, a tehnicilor şi a genurilor pe care era stăpân absolut – pictură de şevalet, portret, peisaj, compoziţie cu personaje numeroase, suscitată de situaţii conjuncturale (politice, militare, religioase, mondene), litografie, fotografie – a avut mult mai multe atuuri de a se impune pe scena artistică românească şi, mai ales, internaţională, decât mulţi dintre plasticienii contemporani lui.

  2. Figură singulară în artele vizuale, locale şi europene, cu vaste legături în cercurile cele mai diverse – de la capete încoronate la scriitori şi muzicieni, de la militari cu rang înalt şi colegi de breaslă la orăşeni, negustori şi simpli ţărani – Szathmári era un om de admirabilă adaptabilitate la mediu şi cu infinite posibilităţi de comunicare interumană. (fig. 1)

1 Autoportret, fotografie, copie pe hârtie cu albumină, carte-de-vizită, Biblioteca Academiei Române

<top>

Începuturi strălucitoare

  1. Venise din Transilvania natală în Valahia, într-a patra decadă a secolului, ca oricare alt miniaturist itinerant al epocii pentru a beneficia de piaţa avidă de portret, gen descoperit şi adoptat de curând în preferinţele înaltei societăţi româneşti odată cu nenumăratele ocupaţii ale ţinuturilor de trupele austriece şi, mai ales, ruse. La începuturi nu părea a fi mult mai dotat decât ceilalţi pictori activi în Bucureşti, precum amicii săi mai vârstnici Anton Chladek şi Carol Wahlstein, sau pasagerii Barabás Miklós, Sikó Miklós, Paulus Petrovits şi Iosef August Schoefft.1 Dimpotrivă, se plia pe formulele consacrate în tehnica miniaturii şi executa portrete onorabile pentru membrii protipendadei: chipul frumoasei Mariţica Bibescu, soţia lui Gheorghe Bibescu Vodă, îmbrăcată în straie ţărăneşti, dar cu o diademă de mare preţ pe cap şi o grea salbă cu trei şiraguri de galbeni împărăteşti la gât (fig. 2), acela al cumnatului ei, fratelui mai mare al domnitorului, Barbu Ştirbei (fig. 3) – el însuşi destinat a fi domnitor şi patron generos al artistului. Într-o amplă compoziţie a imortalizat, în acelaşi stil mărunţit şi detailat, un bal în vremea lui Bibescu unde, alături de domni în fracuri şi militari ruşi strălucind în uniforme de mare ţinută, se văd o sumedenie de doamne la modă, cu rochii de seară, pline de dantele şi bijuterii fabuloase dar şi unele îmbrăcate în costum oriental cu fes brodat pe cap şi cepchen cu mâneci crestate întreţinându-se cu boieri bărboşi din veacul fanariot, purtând, cu demnitate, giubeaua îmblnită peste anteriul vărgat, strâns în brâu de caşmir. Este posibil ca această imagine să ilustreze petrecerea dată de municipalitate în cinstea înscăunării domnitorului sau serata oferită de marele logofăt Barbu Ştirbei, fratele domnului, despre care relata periodicul "Curierul Românesc".2 La acea dată, în februarie 1843, artistul se afla deja la Bucureşti unde se stabilise pentru totdeauna şi putea fi prezent la acest eveniment. Varietatea costumelor din compoziţie este explicată prin faptul că era o adunare a majorităţii persoanelor notabile ale Capitalei, de la negustori la mari boieri, unde fiecare se prezentase cu straiele sale de sărbătoare, între care acelea orientale erau încă la mare preţ. Tot aşa se explică şi faptul că, în grupul central din prim plan, înspre stânga, apare Barbu Ştirbei, îmbrăcat în frac şi cu ţilindrul în mână, întreţinându-se cu un paşă turc, în vreme ce personajul principal spre care converg toate privirile şi sunt poziţionate celelalte figuri, pline de condescendenţă – inclusiv aga Slătineanu, tot în frac şi cu multe docoraţii la gât şi pe piept –, pare a nu fi Bibescu Vodă ci un general rus, strâns în mundir cu talie de viespe, ce face un gest amabil cu mâna. Trăsăturile acestuia, obrazul ras, fără podoaba favoriţilor lungi ci doar cu o mustaţă, nu au nimic din faciesul delicat, aproape feminin, al noului domnitor.

2 Principesa Mariţica Bibescu, miniatură pe fildeş, 1845, Biblioteca Academiei Române

3 Barbu Ştirbei, miniatură pe cupru, Biblioteca Academiei Române

  1. Spiritul de observaţie al artistului a avut un rol însemnat în notarea, cu mare acurateţă, a majorelor schimbări prin care trecea societatea urbană de la noi, pe care Barabás le nemurise şi în însemnările sale memorialistice de bătrâneţe3 fără, însă, a lăsa o schiţă de egală forţă evocatoare.

  2. Dar, faţă de ceilalţi portretişti de salon, Szathmári avea, în plus, o deschidere deosebită spre peisaj care l-a ajutat să gliseze, cu uşurinţă, spre alt gen care se prefigura a fi de mare interes – acela documentar – căruia i-a consacrat mare parte a carierei sale ulterioare.4 Este curios cum, încă din timpul vieţii sale, Szathmári era considerat, în chip nedrept, de un contemporan – cu operă infinit mai mică decât a sa, atât calitativ cât şi cantitativ, dar importnat prin poziţiile oficiale pe care le acumulase şi prin statutul de profesor de estetică şi istoria artei la Şcoala de Belle-Arte –, C. I. Stăncescu, într-o conferinţă din 1878, printre artiştii începători, naivi şi documentarişti, alături de Wahlstein, Chladek, Schiavoni, Livaditti şi Rosenthal5, fără a sesiza aportul benefic al creaţiei sale de maturitate care valorifica şi tezauriza tradiţiile rurale şi orăşeneşti ale ţării, făcându-le cunoscute peste hotare. La fel, comparat cu alţi artişti contemporani, el nu a fost atras de tematica istorică la modă, inspirată de trecutul de luptă şi glorie al ţării care asigura succesul şi remuneraţia generoasă a guvernului ci doar de evenimentele din istoria recentă, la care participase personal şi pe care le putea consemna, pe viu, în caietul său de schiţe.

  3. Biografia sa este îndeobşte cunoscută6 şi nu vom mai insista, în amănunt, asupra ei menţionând doar câteva repere mai importante. Opera – împărţită între penel şi obiectivul camerei obscure – i-a fost amplu comentată de istorici, critici şi cronicari de artă7 sau de fotografie.8 Ar părea că nu mai pot fi spuse prea multe lucruri noi despre el. Şi totuşi, la parcurgerea bogatei bibliografii ce i-a fost consacrată, se poate constata cât de puţin au fost cercetate arhivele şi cât de firavă este documentarea la sursă a multora dintre cei care au fost atraşi de personaltatea sa. Din acest motiv, multe informaţii se repetă în mod eronat, fiind preluate de la un autor la altul, fără verificările necesare într-o lucrare riguros ştiinţifică. Iar Arhivele pot încă oferi un bogat material ce, de mutle ori, modifică radical datele cunoscute, oferite de diverşi autori ce nu au avut acces la ele ori, pur şi simplu, le-au ignorat în mod premeditat. Şi aceasta este păcat pentru că Szathmári este unul dintre artiştii care, prin multiplele sale preocupări şi aptitudini pentru care era adesea solicitat oficial ori făcea el însuşi întâmpinări către forurile competente, a lăsat în urmă-i o abundenţă de documente. Ce-i drept, pentru parcurgerea multora dintre ele, cercetătorul trebuie să stăpânească în egală măsură alfabetul de tranziţie, germana scrisă în caractere gotice şi franceza, spre a nu mai menţiona maghiara în care sunt redactate misivele către prietenii din Ardeal.

  4. Chiar şi în privinţa modului în care trebuie să-i fie conotat numele mai persistă unele nesiguranţe, unii autori contemporani încă optând pentru folosirea unui y final – aşa cum procedase G. Oprescu în 1943, urmând sugestiile principalei sale informatoare, Ortansa Satmary, nora artistului şi ortografia de pe grifa ce fusese aplicată, de aceasta şi de soţul ei, plaaricianul Alexandru Satmary, pe lucrările nesemnate ale părintelui9 – deşi, ulterior, noi am clarificat această problemă într-un studiu din 1983, dezvoltat mai apoi, într-o carte din 1990.10 Numele cu care un artist se face cunoscut şi doreşte să fie păstrat în amintirea posterităţii nu este, neapărat, acela din actul de naştere ci acela pe care l-a folosit de-a lungul vieţii pentru a-şi semna operele şi hârtiile oficiale pe care le-a înaintat, cu diverse prilejuri, instituţiilor statului. Cel mai frecvent, plasticianul se semna Carol – sau Charles, sau, simplu, C. Szathmári. Pe unele cartoane de fotografii apare doar cu iniţialele prenumelui C.P. Szathmári şi arar foloseşte formula Carol Pap – sau Pop – de Szathmári, în cazul unor dedicaţii pe albume (ca acela dăruit principesei Elena Cuza în 186311) sau al unor documente (precum cel în care propunea să litografieze portretele oficiale ale familiei domnitoare12) unde voia să atragă atenţia asupra originii sale nobile, spre a nu fi considerat cu nimic mai prejos decât aceia cărora le oferea serviciile sale artistice. Din această perioadă datează o carte de vizită a artistului, ce provine din donaţia Barbu Brezianu, păstrată în Centrul de Studii Brâncuşiene "Barbu Brezianu" de la Institutul de Istoria Artei "G. Oprescu". Este scrisă în franceză fiind destinată întrebuinţării în timpul călătoriilor peste hotare sau solicitanţilor străini care-i călcaupragul atelierului: "Charles P. de Szathmari/ Peintre de S.A. du Prince de Roumanie/ Membre de plusieurs Academies". De multe ori, funcţionarii ministerelor cu care artistul avea relaţii sau gazetarii care scriau despre el, îi conotau numele în forme foarte ciudate, după cum se va vedea mai jos: Sat-Mari, Sad-mari, St. Mari, Satmari, Satmary.

  5. Se născuse pe 11 ianuarie 1812, la Cluj, într-o familie ce numărase mai mulţi clerici şi intelectuali ce ocupaseră poziţii în administraţia Transilvaniei şi, pentru serviciile ei, primise cel dintâi titlu de la baza ierarhiei nobiliare maghiare, acela de nemeş. Şi el fusese destinat de părinţi unei cariere clericale dar, foarte curand după începerea studiilor s-a dovedit că nu era făcut pentru aşa ceva deoarece chemarea artelor era mult mai puternică decât vocaţia pentru amvon.

<top>

Călător neobosit, peisagist înveterat

  1. De tânăr a fost un călător neobosit şi curios, care a străbătut ţara, apoi Europa şi Orientul, tot timpul cu carnetul de schiţe la îndemână spre a surprinde pitorescul sau insolitul locurilor. Poziţia sa de pictor şi fotograf al principelui domnitor, obţinută mai târziu, i-a oferit nenumărate posibilităţi de a voiaja, în suita patronului său, în diverse zone ale României sau în străinătate. Diversele cheltuieli erau suportate din veniturile Curţii. Dacă în vremea principelui Alexandru Ioan I – cel care, pe 16 octombrie 1863, i-a acordat titlurile menţionate – nu a făcut prea multe deplasări în ţară şi l-a însoţit pe acesta doar în cele două vizite la Constantinopol, în 1860, pentru a primi investitura din partea sultanului, şi apoi în 1864, pentru a fi aprobată noua Constituţie, ambele imortalizate în schiţe ce, după finisare, au fost publicate în periodice ilustrate, în primii ani de domnie ai principelui Carol I – "anii marilor călătorii" cum îi numeşte Ion Frunzetti13 – face nenumărate peregrinări prin majoritatea judeţelor, în compania noului domnitor străin ce dorea să cunoască, pe viu, potenţialul economic şi spiritul locuitorilor noii sale patrii. Pentru fiecare sumă încasată era dată o chitanţă scrisă de cele mai mutle ori în franceză sau germană. Într-o listă mai mare de cheltuieli făcute cu ocazia unei excursii pe Dunăre a domnitorului, între 4-5 iunie 1867, continuată apoi în Basarabia cu returnare prin Iaşi, apare trecut şi pictorul cu diverse sume de bani: 10 galbeni pentru cazarea la Brăila şi Galaţi, împreună cu D. Brăescu, secretarul ministrului de Interne Ion C. Brătianu, apoi încă un galben la Iaşi şi alţi 3 galbeni la Mihăileni, în judeţul Botoşani.14 Pe o altă listă, Dépenses faites à l'occasion du voyage de Son Altesse au-delà du Milcov, Szathmári figurează cu diverse sume – 10, 12 şi, respectiv, 2 galbeni, probabil pentru speze de voiaj, şi 10 galbeni pentru 8 fotografii comandate de principe.15 Pe 29 august 1867 certifică primirea a 12 napoleoni din partea domnitorului16 O oficialitate din Râmnicul Vâlcea telegrafia, pe 20 septembrie 1867, ministrului Dimitrie Brătianu, deţinătorul portofoliului Lucrărilor Publice, întrebând dacă este autorizat să-i dea artistului suma de 20 de napoleoni, solicitaţi de acesta care, evident, se afla în zonă spre a-şi exercita profesiunea.17 În acelaşi an şi, probabil, aceeaşi lună – supoziţie datorată inexistenţei unei date pe acest document –, plasticianul trimite la administraţia Curţii pe căruţaşul cu care se întorsese de la Piteşti şi care trebuia plătit cu 10 galbeni pentru serviciile sale.18 Pe 23 august/4 septembrie 1868, lui Szathmári i se achită 32 de galbeni ca speze de deplasare de la Bucureşti la Câmpulung (10 galbeni) şi de la Târgovişte la Pietroşiţa (10 galbeni), precum şi cheltuieli mărunte făcute cu acea ocazie (12 galbeni).19 Pe 8 octombrie 1868 ridicase de la Mareşalatul Curţii sumele de 15 şi, respectiv, 20 de napoleoni.20 O altă chitanţă pentru decontarea a 687 franci este semnată de artist, la Casieria Curţii, pe 15 octombrie 1868.21 Pe o altă listă de la Serviciul Mareşalatului Curţii referitoare la perioada când domnitorul a întreprins o vizită în străinătate – Dépenses faites par Ordre de S.A. pendant son voyage en Occident – Szathmári este trecut, pe 10 octombrie 1868, cu 370 franci pentru livrarea a 74 de fotografii (5 franci pe bucată) şi alţi 500 franci primiţi la Paris pe 14 a aceleiaşi luni.22

  2. Începând cu anul 1868, când i se dă sarcina de a elabora o suită de albume litografiate cu imagini din ţară, monumente, peisaje şi costume populare, necesare domnitorului pentru onorarea oaspeţilor străini sau pentru cadouri gazdelor sale cu sânge albastru de peste hotare, artistul devine, pentru un răstimp de aproape doi ani, salariatul Curţii Princiare. Din data de 28 martie/9 aprilie a acelui an el primeşte regulat, câte 50 de galbeni pe fiecare lună, pentru care semnează câte o chitanţă de primire.23 Pe data de 12/24 ianuarie 1870 este anunţat că salariul îi este suprimat din înaltă dispoziţie.24 În acel răstimp avusese în grijă "Stabilimentul Artistic naţional al I.S. Domnitorului pentru răspândirea artei" – dotat cu presă şi materialele necesare puse la dispoziţie de Ministerul de Război – în care fuseseră executate primele fascicole cromolitografiate din România Album alu M.S. Domnitorulu Carolu I, apărut în 1868.25 Albumul nu a avut o primire prea bună iar cronicarul de la "Convorbiri Literare" îl ia chiar în batjocură pentru legendele pretenţioase şi rezultatul mediocru al cromaticii obţinută la tipărire.26 Alţi comentatori au salutat, însă, această lucrare – sau, poate, încercau să se facă agreabili principelui domnitor, care o patrona – şi propun chiar să fie preluată şi de alte foruri spre o mai largă accesibilitate a publicului larg: "D. Satmary (sic) urméză a completa, sub patronagiulŭ M. S. Domnitorului frumosulŭ Albumŭ de vedute pictoresci şi de monastiri din ţéră. Încercărei în cromolitografie făcute de D. Satmary după îndemnulŭ iubitorului de arte Domnŭ, ce D-zeu ne dede, au reeşitŭ d'ajunsŭ ca să putemŭ spera că acestŭ albumŭ va preveni nu tardŭ până şi în cele mai modeste locuinţi. D. Ministru de culte arŭ face unŭ egalŭ serviciu artelorŭ punândŭ se cromolitografieze şi Albumulŭ ministerului, spre a se propaga mici modele de frumosŭ şi a se deştepta gustulŭ lui în poporŭ."27

<top>

Arhivele desluşesc avatarurile carierei

  1. Szathmári nu a avut totdeuna succese. Dimpotrivă, litografia i-a produs chiar neplăceri imediat ce i-a fost sistată salarizarea, când tiparniţa şi ustensilele de gravat28

  2. ce-i fuseseră împrumutate, iau fost reclamate spre returnare. Obiectele respective erau estimate la suma de 1343 lei şi 47 bani.29 Ministrul de atunci, colonelul George Manu, ordona a se lua măsuri drastice pentru recuperarea obiectelor ce artistul tergiversa să le predea: "A se soma D-lu Szatmari prin judele de pace a le preda sau plăti, pentru care Divizia III-a se va adresa acelui jude cu cerere în consecuenţă."30 Prefectura poliţiei trimite, în noiembrie 1870, un agent la locuinţa artistului pentru a-l determina să predea inventarul împrumutat. Dar situaţia nu este rezolvată în integralitate nici peste aproape un an când, în 1871, Szathmári este acţionat în judecată la Tribunalul Ilfov pentru un rest de obiecte nepredate. Printr-o adresă către minister, el obiectează în privinţa acestei măsuri extreme şi solicită să fie degrevat de orice obligaţii, cu atât mai mult cu cât nu a avut nici un beneficiu în urma activităţii depuse la acea litografie: "În anul 1868, din înalt ordinu alu M.S. Domnitorului, mi s'a dat de Onor. Ministeriu ce dirigiaţi o presă litografică ca să lucreu nişte tablouri naţionale pentru respândirea beleloru-arte în poporu. În anulu trecut cerendu-mi-se a o înapoia, am şi predat'o, acum veu că Onor. Ministeriu mă supune prin Tribunalu ca să predau nişte obiecte, care deşi fusese lipsă, însă aducându-le în urmă, am complectatu tóte necesarele, afară de puţine obiecte şi materialu care s'a întrebuinţatu în lucrările care s-au ordonatu de Măria Sa şi care sunt de puţină însemnătate. De aceea, vă rog, Domnule Ministre, să bine voiţi a ordona ca să fiu dispensatu de asemenea cerere, cu atâta mai mult că eu n'am profitatu de aceste lucrări, făcând numai unu sacrificiu din parte'mi pentru dorinţa Măriei Sale."31 Dar ministrul este implacabil şi, în urma sentiţei ce-i este comunicată pe 21 septembrie 1871, reclamatul este obligat să restituie obiectele sau să platească o sumă de 2.731 lei vechi, cu dobânda aferentă perioadei cât le-a reţinut, precum şi 100 lei noi, cheltuieli de judecată.32 Este delegat chiar un executor judecătoresc, avocatul Statului Corbescu, să se ocupe de recuperarea obiectelor. Însă nici peste 4 ani chestiunea nu era încheiată iar artistul era exasperat că urmărirea continua până la a-i fi pus sechestru pe avere deşi el predase respectivele piese dar forurile în cauză nu fuseseră informate de aceasta. Adresându-se ministrului, el cere să se verifice procesul verbal întocmit cu ocazia predării spre a fi absolvit de noi neplăceri.33 Titularul portofoliului Războiului, generalul Ioan Emanoil Florescu, dispune cuvenitele cercetări şi, dacă avea să fie dovedită veracitatea spuselor artistului, urma a fi oprită urmărirea. În acest scop, pe 18 septembrie 1875, sunt delegaţi administratorul cl. II Alexandru Movilă şi administratorul cl. I Ştefan Naiman, şeful departamentului de imprimate al Ministerului de Război, spre a-i chestiona pe litograful gravor Carl Danielis şi litograful imprimeur Adolf Molder, ce activau la acea instituţie din serviciul oastei, care dau declaraţie că toate obiectele şi materialele împrumutate au fost returnate, în bună ordine, de Szathmári.34 Dar nici după această lămuritoare investigaţie artistul nu este exonerat: urmărirea justiţiei continuă pentru a recupera cei 100 lei datoraţi ca şi cheltuieli de judecată, aşa cum arată o adresă a Ministerului de Război către avocatul public Borş din 4 februarie 1876.35 Pictorul solicită, pe bună dreptate, să fie scutit de această sumă de vreme ce a înapoiat obiectele reclamate36 dar ministrul explică, părinteşte, în apostila sa că acei bani sunt destinaţi tezaurului public şi nu Ministerului, aşa că nu poate fi scutit de plată, atrăgând atenţia că, deja, petiţionarul a fost absolvit de celelalte cheltuieli impuse prin sentinţă. Artistul nu are încotro şi se supune, plătind pe 18 mai 1876 suma cerută, pentru care i se eliberează chitanţă.37

  3. Nu era prima dată când Szathmári intra în conflict cu autorităţile. Pentru neonorarea unor mari compoziţii cu înscăunarea principelui Barbu Ştirbei va fi urmărit ani de zile, chiar după ce acesta părăsise domnia. Prin ofisul domnesc nr. 9 din 5 ianuarie 1850, proaspătul domnitor aprobă raportul Departamentului Credinţei ce propunea executarea a trei pânze în care să fie imortalizate etapele solemnităţii încoronării ce erau destinate a fi panotate în sala Obşteştii Adunări şi pentru care artistul urma să primească suna de 400 galbeni în două tranşe.38 Suma de bani era foarte mare pentru că principele era amator şi protector al artelor şi dorea să-şi marcheze perioada de domnie cu câteva opere de valoare. Pe lângă generosul onorariu – ce-l ridicase fără zăbavă – artistului îi era pus la dispoziţie, în iunie 1850, un spaţiu de lucru în clădirea Sfatului Administrativ39 pentru care, în luna decembrie acelaşi an, i se repartizau lemnele necesare încălzirii acelui atelier ad-hoc.40 Dar, în pofida acestui "confort", artistul întârziază a-şi onora comanda. Între timp, pe 21 iunie 1853, izbucnise un nou război între imperiul rusesc şi Imperiul Otoman în încercarea de rezolvare, pe calea armelor, a Chestiunii Orientale. Trupele ţarului ocupaseră cele două ţări române iar domnitorii – supuşi suzeranului otoman – fuseser nevoiţi să-şi părăsească, temporar, tronul şi se stabiliseră la Viena. În momentul când a părăsit scaunul Ţării Româneşti, pe 23 octombrie 1853, principele Barbu Ştirbei a lăsat frâiele puterii în grija Sfatului Administrativ Extraordinar aşezat sub preşedinţia Marelui Ban, baş boierul Gheorghe (Iordache) Filipescu.41 Szathmári fusese capitvat de activitatea sa de fotograf ce, în foarte scurt timp, avea să-i aducă o celebritate mondială, aşa că uitase de vechile contracte a căror finalitate îşi pierduse obiectul de vreme ce domnitorul nu se mai afla în funcţie. Dar acesta se întoarce, pe 23 septembrie/5 octombrie 1854, după ce teritoriul fusese evacuat de ruşi şi ocupat de armatele cesaro-crăieşti.42 Totuşi, chiar şi în lipsă principelui, funcţionarii ministeriali vegheau la recuperarea comenzii de la artist, dupa cum denotă o adresă emisă Departamentul Credinţei, pe 11 februarie 1854, în plină ocupţie rusească, prin care îi cere imperios să returneze cei 200 de galbeni primiţi ca aconto.43 Artistul nu dă curs, pe moment, acelei solicitări. Aşa că, pe 8 februarie 1856, îi este trimisă o adresă prin care i se dă un termen de şase săptămâni pentru a livra cele trei pânze.44 Artistul, care nici măcar nu se apucase de acele compoziţii fiind ocupat cu alte proiecte, ignoră termenul aşa că, pe 13 august acelaşi an, se revine cu altă somaţie prin care i se dau doar 24 de ore spre a aduce lucrările ori a returna banii.45 Nici de această dată artistul nu se supune aşa că, pe 23 noiembrie 1856 – când principelui îi expirase mandatul de şapte ani şi părăsise definitiv scaunul domnesc – ministerul de resort face apel la poliţie pentru a recupera banii.46 Chiar şi poliţia a rămas neputincioasă, după cum arată răspunsul la anterioara adresă: "(...) [D. Sathmari] s'au opus la plată, sub cuvânt că a lucrat pentru acei bani şi că dacă Onor. Minister are pretenţie asupră'i să'şi caute prin onor. G[eneral] Consulat Austriac, unde se află supus."47 Ce-i drept, artistul lucrase pentru acei bani, chiar dacă obiectul său nu fuseseră cele trei compoziţii: în 1851 executase portretele litografiate ale domnitorului şi doamnei, aşa cum anunţa, cu mândrie, "Vestitorul Românesc".48 Cererea pentru acele stampe fusese destul de mare de vreme ce, anul următor, a mai fost scos un tiraj49 din care, în 1853, încă mai existau exemplare puse la dispoziţia amatorilor, cu preţ redus sau chiar gratis, pentru abonaţii respectivului periodic.50

  4. Dar acest argument nu putea convinge autorităţile că avansul de 200 de galbeni fusese amortizat prin amintita lucrare, aşa că artistul a apelat la subterfugiul de a-şi declara cetăţenia austriac, punându-se astfel la adăpost de repercusiunile legislaţiei locale.

  5. Răspunsul său a surprins oficialităţile care îi purtau respect şi-l susţinuseră în multe ocazii favorabile. În data de 8 ianuarie 1857, ministrul Cultelor se adresează Secretariatului de Stat şi Ministerului Trebilor Străine pentru a interveni pe lângă consulatul austriac spre a-l constrânge pe artist să returneze banii primiţi: "(...) De atunci [de la comandarea lucrărilor în 1850] şi până acum au trecut.... ani şi D. Sat-Mari (sic) încă nu a mai gătit acele tablouri: în mai multe rânduri s'au chemat pentru acest sfârşit, în mai multe rânduri s'a invitat prin trimişi din partea Ministerului şi în mai multe rânduri i s-a scrisu fromalu să săvârşească acele tablouri sau să aducă banii. Şi D. Sat-Mari prin promisiuni false şi prelungiri de termene s'a servit în tot intervalu până când Ministeriulu pierzând toată încrederea s'a văzut silit a invita pe Onor. Poliţie pentru împlinirea banilor. La această măsură luată, D. Sat-Mari în loc de a răspunde banii sau a da vre un răspunsu satisfăcând angajamentul său, se opune zicând să a lucrat pentru banii ce a priimitu şi dacă Ministeriulu are pretenţie asupră'i, să'şi caute prin Onor. Generalu Consulatu Austriac unde se află supusu. Acestu răspunsu neaşteptatu de la un artistu care s'a bucuratu de încredere, după un spaţiu atât de îndelungatu, de amânări peste amânări, nefiind nici cum conform angajamentului său, nici decum de un om onestu, când Ministeriulu ar fi fostu în tot timpulu a'i numera banii îndată ce tablourile i s'ar fi adusu, se comunică cu onoare Onor. Secretariat şi totdeodată este rugat să bine voiască a lua înţelegere cu onor. Generalu Consulatu ca să supue pe numitulu artist la plata baniloru cu dobânda la zi de vreme ce nu a fostu următoru a esecuta lucrarea la timp după cum s'a făgăduit şi de vreme de chiar astăzi nu o are săvârşită şi numai cu pricinuiri deşarte aleargă la prelungiri şi propuneri bune cu care socoteşte să'şi aproprieze acei bani ai statului."51

  6. Intervenţiile pe lângă Consulatul Cesaro-Crăiesc, dacă au fost sau nu făcute la acea dată, sigur nu au dat rezultatele dorite şi problema a rămas în suspensie pentru încă 4 ani când, în febuarie 1861, hârtiile nerezolvate au fost redescoperite, probabil, de un funcţionar zelos care a observat că, la adresa din 1857 către Ministerul Trebilor Străine, nu se dăduse nici nu răspuns. Se reia corespondenţa între ministere şi se află că artistul, ce fusese plecat la Viena, se întorsese în Capitală şi putea fi găsit de poliţie la adresa lui.52

  7. Consulul austriac face necesarele cercetări şi anunţă că "Ellu [Szathmári] a declaratu că este bolnavu şi că Domnulu Doctoru Grunau, care lu tratéză, nu'i permite a eşi iarna."53

  8. Pe acest răspuns, Barbu Bellu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aşterne o apostilă prin care sugerează să se intervină pe lângă colegul de la Interne care "să poprească suma datorată de D. Satmary (sic) din banii ce are D-lui a priimi pentru lucrarea la litografierea cartei Ţerei Româneşti." În acel moment, artistul ce era foarte priceput în artele grafice, contractase executarea unei hărţi a Munteniei şi, la intervale regulate, preda câte un fragment din aceasta. Pe 10 martie 1862 este făcută o adresă în acest sens către Ministerul Lucrăilor Publice unde, printre altele, se spune că motivul bolii era nefondat şi doar un "pretecst care ţintează tot la o amănare zadarnică, pe câtu timp D. Satmari s-a vezut în zilele acestea pe stradele din Capitală."54 Dimitrie Cornea, titlularul de la Lucrări Publice referează pe aceeaşi coală că nu i se pare oportun să fie oprită suma din onorariul pentru hartă pentru că ar exista pericolul ca artistul să nu mai finiseze nici această lucrare, mult mai importantă în acel moment: "Se va respunde quă în aquéstă questiă aquestŭ Ministerŭ nu póte satisface cererea aqueluia, din causa quă D. St. Mari (sic) după contractŭ, la fie- quare depunere din columnele que compunŭ aquéstă chartă, sĕ-i se numere şi banii relativi, şi prin urmare daquă Ministeriulŭ aquesta arŭ luoa aquéstă măssură de a'i se popri banii propuşi este temerea quă D. St. Mari n'arŭ mai urma chromilithografierea chartei cu quare este angajatŭ şi póte amŭ cădea în aqueeaşi categorie de quare suferă astă-i aquelŭ Ministeriŭ queea que este fórte probabilŭ şi fórte evident. De aqeea dar în questia de façiă quellŭ mai nemerit mijlocŭ este qua să intentese procesŭ în regulă şi în urma unei sentince, a se despăgubi din averea părîtului." O adresă cu acest conţinut este expediată pe 21 martie 1862 Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.55 Ministrul cultelor decide să se recurgă la o stratagemă pentru a recupera ceva din acea sumă: "(...) Spre a nu ajunge la acellaşi resultatŭ ce indicaţi, s'ar pute popri numitului din cea dupe urmă sumă ce ar avé a respunde acellŭ Onor. Ministeriu, dupe terminarea şi predarea definitivă a chartei, cândŭ Domnulŭ Satmari nu ar avé milocŭ a neglijea lucrulŭ chartei."56 Cu aceasta se încheie corespondenţa inter-ministerială privind neonorarea contractului pentru cele trei compoziţii cu înscăunarea domnitorului Barbu Ştirbei.

  9. Încurcăturile însă nu se opriseră aici: se pare că artistul nu era capabil să se supună rigorilor unui contract cu termene fixe de predare, căci şi în privinţă cromolitorgafierii hărţii Ţării Româneşti au apărut mari întârzieri, greu de tolerat de beneficiar care îl soma prin adrese imperative să termine lucrarea. Contractul între părţi fusese semnat pe 18 februarie 1860 şi prevedea ca "antreprenorul" Szathmári să tipărească, în termen de 18 luni, 1.000 exemplare ale hărţii pentru care i se stabilea un onorariu de 10.000 galbeni austrieci, echivalentul a 315.000 lei; harta trebuia livrată sub forma a 112 coloane ce urmau a fi lipite între ele; pe lângă aceasta, artisul mai avea obligaţia de a iniţia în arta tipo-litografică un număr de doisprezece tineri, civili şi militari, selectaţi de minister pentru specializare în acest sens.57 În noiembrie 1859, Ministerul Trebilor Străine a trimis Minsterului de Interne planurile cartografice ale ţării ridicate de ofiţerii de geniu ai armatei cesaro-crăieşti iar luna viitoare Consiliul de Miniştri a decis ca acele 112 planşe să fie multiplicate prin cromolitografiere, alegerea pentru această lucrare oprindu-se asupra lui Szathmári.58 Fusese desemnată şi o comisie de specialişti formată din August Treboniu Laurian, Petrache Poenaru şi locotenentul Nicolae Dona care să verifice şi să corecteze harta în cazul în care unele nume de localităţi şi râuri nu corespundeau ori fuseseră modificate între timp. Pe 17 martie 1862, de la Minister îi este trimisă o misivă de reproş pentru încetineala cu care avansa lucrarea şi pretextele firave pe care le folosea spre a-şi explica întârzierea, precum Dunărea îngheţată ce întrerupsese circulaţia vapoarelor.59 La aceasta, Szathmári răspunde arătând greutăţile întâmpinate cu tipărirea hărţii, multe datorate şi din modul în care se făceau plăţile: "(...) Lipsa de lucrători speciali ce am avut aici, văînd că póte să deviea la acésta m'a pus în posiţie d'a căuta mijlóce a face o parte dintrînsa la Vienna unde acolo găsindu-se mai mulţi asemenea lucrători să pociŭ d'odată corespunde în tóte condiţiile contractului, pe lângă aceasta m-au zăticnit şi chiar priimirea banilor care face şi acésta cel întîi obiect pentru înselnire, dând la lucrători, mărginindu-mă Onor. Minister numai de amu plătit pe chartele predate. (...)."60 Prezintă apoi situaţia predării până la acea dată a celor 9 coloane deja terminate, pentru care primise deja sumele cuvenite – câte 2.500 lei de fiecare coloană – şi, în final, solicită un avans de 20.000 lei ce i-ar fi putut uşura terminarea lucrării în mai puţin de două luni. În şedinţa din 4 iunie 1862 a Consiliului Lucărilor Publice, avându-se în vedere că artistul predase 2/3 din lucrare şi că depusese şi o garanţie de 2.000 de galbeni la începerea activităţii, se ia decizia a-i fi dată doar o parte din banii ceruţi, anume 12.000 lei "şi aceasta mai cu seamă pentru cuvântul şi angajamentul ce iea D-lui de a preda în complect Harta, asemănat condiţiilor contractului, în termen de doă luni."61 Dar nici după aceasta, "antreprenorul" nu a livrat lucrarea, după promisiune astfel că, şeful Secţiunii III din Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor publice, refera că mai sunt de adus încă 20 de coloane pentru a completa ansamblul format din 112 coloane, conform contractului.62

  10. Peste un deceniu, artistul devine nefericitul actor al unui accident ce se putea transforma într-un dezastru. În 1873, primise sarcina de a fotografia toate gările importante şi se deplasase cu trenul până în nordul ţării, la Suceava, Botoşani şi Iaşi. Pe drumul de întoarcere, în noaptea de 2 spre 3 iulie, între staţiile Tecuci şi Galaţi, în vagonul de marfă unde se aflau şi bagajele sale, izbucneşte un incendiu a cărui cauză s-a presupus a fi fost chimicalele folosite de fotograf. Unul dintre periodicele care anunţa această ştire menţiona flaconul de colodiu necesar activităţii sale.63 Ce-i drept, colodiul umed cu care se acopereau clişeele de sticlă folosite de fotografi – procedeu descoperit în 1849 şi comunicat public în 1851 de sculptorul şi calotipistul britanic Frederick Scott Archer – provenea din diluarea cu eter a unui exploziv foarte puternic numit fulmicoton.64 Un alt ziar exagera proporţiile acestui accident spunând că pasagerii "abia scăpară cu viéţă şi numai cu hainele de pre ei; totul a fostŭ redusŭ în cenuşă."65 Aceeaşi foaie preciza că, între călătorii care se salvaseră, cu greu, în ultimul moment, se aflase şi Baligot de Bayne, secretarul particular al fostul domnitor Alexandru Ioan I. Scandalul luând proporţii, Szathmári trimite o scrisoare la redacţia gazetei franceze din Capitala, "Le Journal de Bucarest" al cărui director şi principal semnatar de articole era Ulysse de Marsillac, un apropiat al artistului. Prin ea, artistul încerca să arunce vina accidentului chiar asupra Serviciului Căilor Ferate care, după părerea sa, nu ataşase vagonul de bagaje cum se cuvenea iar şinele nu erau bine construite de antreprenorul Stroussberg şi provocau inadmisibile zgălţîituri vagoanelor. Preciza că, după îndelunga activitate de fotografiere a gărilor de pe traseu, substanţele i se terminaseră şi nu ar mai fi putut periclita securitatea vagonului. Şi, pentru a-şi convinge cititorii de nevinovăţia sa, în final, se prezenta pe el însuşi ca victimă a accidentului: "Publicul greşeşte dacă crede că fotografii duc cu ei substanţe inflamabile de la sine. Produsele lor nu sunt periculoare decât pentru ei [fotografii] pentru că sunt nişte otrăvuri puternice, dar ele nu pot să ia foc decât dacă sunt puse în contact cu un corp aprins. Or, acest accident putea să survină foarte bine şi de la un flacon de apă de colonie sau o altă substanţă spirtoasă pe care călătorii le duc atât de des cu ei. Adaug, în fine, că dacă aş fi putut crede că produsele mele sunt periculoase, nu le-aş fi pus împreună cu lucrurile mele cele mai bune, cufărul meu şi doi saci de călătorie conţinând obiecte preţioase încât pierderile mele personale în acest trist accident se ridică la mai mult de douăzeci de mii de franci."66 În numărul următor al periodicului cu intervenţia lui Szathmári, conform dreptului la replică, Directorul General al Căilor Ferate dă un răspuns la acea scrisoare şi arată că numai chimicalele fotografului fuseseră cauza incendiului deoarece, regulamentul instituţiei interzicea transportul de asemenea substanţe nedeclarate iar fotograful nu avea, aşa cum pretindea el, un permis pentru acele materiale ci doar unul de liberă circulaţie cu trenul şi un ordin din partea conducerii Serviciului Căilor Ferate adresat personalului staţiilor prin care trecea de a i se acorda ajutorul în caz de nevoie.67

<top>

Portretist de curte şi bun... comerciant

  1. Foarte atent la beneficii, Szathmári ştia să-şi vândă, cu bun folos, creaţiile. Pentru domnitori a fost portretistul en titre, aşa cum s-a văzut mai sus, în ultimii ai ai perioadei Regulamentare, chiar dacă nu beneficia de o poziţie oficială. Pe 26 octombrei 1863, la scurt interval după ce fusese onorat cu titlul de pictor şi fotograf al Curţii, şi după ce prinţul şi principesa Cuza îi pozaseră în elegantul studio ce-l avea în Bucureşti, la Hanul Verde – inconfundabil prin decorul în stuc al pereţilor – artistul depune o cerere la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice prin care se oferea să le multiplice prin litografiere, în format mare. Redactat în franceză, documentul este un admirabil exemplu pentru felul cum artistul ştia să-şi facă reclamă şi să-şi valorifice, la preţuri mari, lucrările: "Excelenţa Voastră [Ministrul] ştie că, până în prezent, ţara nu posedă decât portrete slabe ale AA LL SS. Fără îndoială, ea va considera antrperiza mea ca pe o operă ce merită interesul Guvernului. România va fi fericită de a vedea, în sfârşit, publicate nişte portrete demne de Înfăptuitorul Unirii şi de Fondatoarea Azilului Elena [Doamna]."68 Pentru efortul său solicitase 300 de galbeni ce-i sunt aprobaţi de Dimitrie Bolintineau, ministrul din acea vreme. Portretul este imprimat la Paris, în celebrul stabiliment de arte grafice Lemercier cu care Szathmári mai colaborase. Presa anunţa, cu entuziasm, apariţia acelor stampe.69 Totuşi, în ţară circulau şi alte portrete ale familiei princiare, datorate altor autori care nu totdeauna corespundeau standardelor aşteptate de beneficiari: pe 15 iulie 1865, prefectul Judeţului Prahova se adresează ministrului său pentru a anunţa că "mai multe Commune (...) nu voescu din acelle portrete editate de D. Papazoglu motivând că nu aru fi scósse bine în assemănare cu Măria Sea Dómna" şi solicită "a trimitte 21 portrete din celle ce se voru putea găssi mai în assemănare cu Măria Sea Dómna, neputând a se primi din acellea alle D-lui Papazoglu."70 Apostila ministerială aşternută pe acea cerere oferă în locul lucrărilor nesatisfăcătoare creaţiile, mai scumpe, ale unui plastician reputat: "I se va respunde quă portrete de ale M.S. Dómnei mai bine făcute sunt de a le D-lui Satmari, dér mai costisitóre, până la un galben unul." Dar, prahovenilor li se pare prea mare preţul propus şi se mulţumesc, din păcate, cu lucrările mai slabe.71

  2. În toamna anului 1864 i-a fost comandat şi un portret în ulei al domnitorului spre a fi aşezat în sala Senatului. Pentru acela primise 120 de galbeni. După detronarea lui Alexandru Ioan I, acel portret nu-şi mai avea locul acolo şi, dat fiind că era o operă valoroasă, între Ministerul Finanţelor şi cel al Cultelor este dusă o corespondenţă în utimele luni ale anului 1866 pentru a-i fi găsită un nou amplasament, iar locul cel mai potrivit era Galeria de Tablouri unde este şi depus de intendentul Senatului.72

  3. La venirea noului domnitor Carol I îşi va oferi din nou serviciile de portretist. Presa anunţa, în 1866, faptul că artistul urma să litografieze o lucrare cu chipul prinţului.73 Planşa a avut mare succes şi a fost achiziţionată de majoritatea autorităţilor locale. Chiar şi la mulţi ani după tipărire continua a fi cerută în provincie. Prefectul de Gorj solicită, pe 24 mai 1868, 8 exemplare pentru care plăteşte 32 de sfanţi74 iar pe 6 septembrie acelaşiu an mai solicită 35 de exemplare, pentru 140 de sfanţi.75 Dar, fiind plecat în străinătate, artistul întârziază predarea stampelor, aşa că Prefectura reclamă situaţia, în februarie 1869, Poliţiei Capitalei spre a face presiuni asupra artistului de a expedia lucrările deja achitate.76 În 1869, când multiplicase litografic portretul cu barbă al domnitorului – până în acel an acesta purtând favoriţi – vinde un număr de 50 exemplare cu suma de 450 lei vechi pentru necesităţile Ministerului Cultelor77 ce avea să le repartizeze la diverse instituţii de învăţământ. Aceleaşi portrete îi sunt solicitate, pe 14 mai 1869, de Seminarul Teologic din Râmnic, iar în anul următor sosesc cereri de la Şcoala primară de băieţi din Drăgăşani, de Şcoala de băieţi din Galaţi şi de Şcoala primară din Culoarea de Verde din Bucureşti.78 Preţul unei planşe era 4 sfanţi austrieci.

  4. Lucrările lui Szathmámari erau unanim apreciate. De aceea, încercătile altor confraţi de a se impune ca autori de portrete oficiale nu puteau stârni decăt ridicolul, aşa cum reiese dintr-o notă apărută în periodicul "Adunarea Naţională" al cărui director era istoricul, literatul şi omul de gust V. A. Urechia – poate chiar el autor al acestor rânduri: "Sunt espuse de câte-va ile la unele prăvălii portrete în uleiu ale M. Séle Domnitorului. Bine aru face cei carii le au depinsu să mai înveţe pucinu a desemna."79

  5. În anul 1877, elaborează un portret figură întreagă al domnitorului folosind aceeaşi impostare ca pentru precedentul principe. Este mai mult decât probabil că artistul nu a solicitat modelului său cu sânge albastru să-i pozeze pentru că-i putea folosi trăsăturile fizionomice dintr-o fotografie luată cu anticipaţie pe care le adapta la o compoziţie preexistentă. De aceea, prinţul Carol apare îmbrăcat într-o uniformă de de cavalerie, foarte înzorzonată – contrastând sobrietăţii sale proverbiale şi felului în care se arăta, în mod obişnuit, în faţa supuşilor ca general de infanterie. Apoi, este înconjurat de însemnele învechite ale investiturii, pe care nu le arborase vreodată: cabaniţa albă cu guler de samur pe umeri, topuzul şi gugiumanul cu surguci aşezate pe masă. Deşi, în portretul domnitorului Unirii acesta fusese reprezentat cu mantia albă pe umeri – aşa cum nu apăruse însă în fotografia pregătitoare iar pentru mantie făcuse doar o natură statică în atelier – nici chiar Cuza Vodă nu mai folosise acele articole ce aminteau de perioada Regulamentului Organic şi crease chiar un scandal în rândul boierilor ultraconservatori din Moldova, când, aşa cum relata medicul Éugène Léger, la o paradă, apăruse cu bicorn de model franţuzesc şi fără pelerină.80 Comparând litografia portretului oficial al lui Cuza cu pictura ce-l reprezintă pe Carol I, aflată în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie81 se pot observa similitudinile izbitoare dintre cele două. De precizat că George Peter Alexander Healy, celebru pictor din Chicago ce-şi crease un renume ca potretist al capetelor încoronate europene şi a personalităţilor politice ale momentului, pictase un tablou de mari dimensiuni în care domnitorul apare îmbrăcat în aceeaşi uniforma de cavalerie, în mijlocul unui frumos peisaj montan, pânză ce figurase în expoziţia Societăţii Amicilor Bellelor-Arte deschisă la Hotelul Herdan în toamna anului 1872.82 Szathmári mai executase un portret bust, în laviu, al domnitorului, înveşmântat la fel dar în majoritatea lucrărilor în care a imortalizat nobilele tărsături ale acestuia, apare în tunica de general, fie de mică fie de mare ţinută, cu toate ordinele şi decoraţiile pe piept, precum într-o acuarelă din 1881, când fusese încoronat ca prim rege al României (fig. 4).

4 Regele Carol I, acuarelă, 1881, Biblioteca Academiei Române

  1. Încă din primul an de la sosirea în ţară a prinţului de Hohenzollern, Szathmári a lucrat intens pentru el şi a încasat onorarii substanţiale, aşa cum o arată chitanţele. Nu totdeauna sunt făcute referiri la obiectul pentru care a primit onorariul; în schimb, sunt făcute precizări în legătură cu echivalenţa în diverse valute a sumelor încasate. Pe 9/21 august 1866 primeşte, la Palatul Cotroceni – reşedinţa de vară a domnului –, o sută de ducaţi83; pe 29 noiembrie/11 decembrie 1866 ia un aconto de cinci sute de ducaţi pentru acuarelele executate pentru domnitor84; tot în 1866, la o dată nespecificată, primeşte 14 galbeni pentru "une grande photographie colorié de Son Altesse Sérénissime le Prince Régnant" şi pentru o ramă a acestuia85; alţi 500 de ducaţi – adică 1.600 de piaştri – sunt ridicaţi pe 18/30 mai 186786; un aconto de 6.400 de lei – sau 200 galbeni – primeşte pe 31 mai/12 iunie 186787; altă sută de ducaţi e primită, pentru lucrări, pe 29 iulie 186788 iar pe 18/30 august 150 de ducaţi.89 Pe lângă salariul ce-l primea lunar de la Administraţia Curţii, în 1868, Szathmári percepea onorarii pentru fiecare lucrare sau lot de lucrări: în 21 mai primeşte 25 de ducaţi ca avans pentru cromolitografii.90

  2. Pentru Szathmári, 1868 a fost un an de vârf în privinţa livrărilor şi a încasărilor.91 A produs atunci lucrări de toate felurile şi în diverse tehnici: grafică şi fotografie, acuarelă, pictură în ulei, cromolitografie oferind patronului său planşe disparate sau albume întregi cu monumente şi costume, peisaje urbane, compoziţii cu evenimente oficiale, portrete ale domnitorului şi ale familiei sale, în special părinţii. Astfel, pe 10/22 aprilie ridică de la casieria palatului suma de 397 lei noi pentru 9 fotografii de format mare cu peisaje destinate prinţului de Dessau (45 lei), 16 imagini de la Mănăstirea Pasărea (80 lei), 2 portrete ale mamei domnitorului (24 lei), 2 portrete ale lui Matei Millo (48 lei) şi 40 fotografii mari pentru albumul domnesc (200 lei)92; pe 13 mai i se dau încă 350 lei noi pentru un album pe care domnitorul dispusese a fi executat pentru Mitropolitul Moldovei şi care conţinea 48 de planşe cu biserici din Bucureşti, 16 planşe cu Mitropolia de la Curtea de Argeş (fig. 5) şi 6 planşe cu panorama Bucureştilor93; câteva zile mai târziu, fotograful semna o nouă chitanţă pentru suma de 147 lei noi pentru 4 vederi ale Colţei (20 lei), 6 de la Filaret (30 lei), 5 cu Mitropolia (25 lei), 2 de la Pantelimon (10 lei), 10 imagini de la Târgul Moşilor (50 lei) şi un mare portret al domnitorului (12 lei).94 Pe 25 iulie 1868 dă o notă, scrisă în germană, prin care precizează că a "predat personal Alteţei Sale Regale" 1 album cu fotografii colorate reprezentând porturi suedeze (45 franci), 5 faximile după Braun (35 franci), 2 panorame din Elveţia, imprimate cu carbon (20 franci), pentru care i se plătesc 100 de franci.95 Într-o chitanţă nedatată sunt trecute mai multe portrete cu o valoare mai mare, dată probabil de dimensiune şi de finisaj: 7 portrete încadrate ale domnitorului (7 galbeni), un portret al tatălui domnitorului, prinţul Anton de Hohenzollern (1 galben) şi trei portrete ale mamei domnitorului (3 galbeni), la care se mai adăuga o panoramă a Bucureştilor ce urma să fie dată spre încadrare la ramerul Schlegel (2 galbani şi jumătate), totalul fiind de 13 galbeni jumătate, ce echivalau cu 158 de franci şi 62 centime jumătate.96 O altă suită de mari fotografii cu imagini de la Câmpulung şi Târgovişte, între care şi două panorame a celor două oraşe în valoare de 25 şi 20 lei, respectiv, predă pe 13 septembrie 1868, pentru care primeşte 390 lei noi.97

5 Biserica Mitropoliei Curtea de Argeş, fotografie, copie pe hârtie cu albumină, în România Album, Biblioteca Academiei Române

  1. În anii următori artistul îşi continuă activitatea, dar încasările sunt ceva mai rare. Cândva în 1869 i se achită 40 lei noi pentru două mari portrete ale principesei Elisabeta98, cu care domnitorul se căsătorise de curând. Pe 5/17 decembrie acelaşi an mai furnizează 40 de fotografii mari – fără a preciza subiectele – şi 2 portrete mari ale domnitorului pentru 22 de galbeni care făceau 258,50 lei.99 O altă lucrare o predă pe 22 mai/4 iunie 1873: 32 de fotografii mari pentru principesă a 6 franci bucata, 6 duzini şi jumătate fotografii carte de vizită (12 franci duzina) pentru principesa Maria de Wied-Nieuwied, mama doamnei ţării, şi 3 fotografii colorate a 6 franci bucata, total 288 franci.100 La 7 februarie 1874 îi încredinţează majordomului Seelos un portret al domnitorului şi un altul al principelui Friedrich, fratele domnitorului, comandate de mareşalul curţii, în valoare de 7 galbeni sau 82,25 franci.101

  2. Nu totdeauna era multumit de onorariul ce-i fusese dat. Spre pildă, într-o petiţie către Mareşalul Curţii, redactată în franceză, nedatată dar foarte probabil provenind de la sfârşitul anului 1873 sau începutul următorului, artistul se plângea că, la cererea domnitorului, executase o acuarelă cu ceremonia de investire a patru episcopi pentru care i se plătiseră 50 de galbeni dar suma era consideratăp insuficientă comparativ cu dificultatea lucrului ce se întinsese pe o perioadă mai lungă decât cea prevăzută şi necesitase efectuarea unui mare număr de portrete.102 Pe colţul aceluiaşi act este menţionat, tot în franceză, "Remis 50 # par ordre de M. le Marechal" iar pe data de 12/24 ianuarie 1874 petiţionarul semnează o chitanţă de primire a acelei sume provenită din caseta personală a principelui.103

  3. Pe lângă lucrările curente, Szathmári mai primea anumite sume şi pentru materialele necesare atelierului fotografic şi a celui de litografie. 100 de ducaţi îi sunt daţi pe 24 martie/8 aprilie 1868 drept avans pentru punerea în funcţiune a stabilimentului de cromolitografie.104 Cheltuielile cu salariile angajaţilor erau acoperite tot de la Administraţia Casei Domneşti: un gravor era plătit cu 25 lei pe lună, un tipograf primea 15 lei, un ajutor de tipograf 4 lei, chiria costa 6 lei pe lună.105 Între 1 octombrie 1867 şi 30 martie 1868, cheltuielile acestui atelier se ridicau la 382 lei. Într-o petiţie către Mareşalul Curţii, artistul solicita să-i fie avansaţi 50 de galbeni pentru a achiziţiona chimicale direct de la fabrică în vederea executării de fotografii de format mare cu vederi din România.106 Banii îi sunt vărsaţi pe 27 aprilie 1868. Pentru clişee percepea alte sume: pentru 4 clişee cu Mitropolia, a 3 galbeni clişeul, i se dădeaun 12 galbeni, pentru 2 clişee cu Mănăstirea Antim 6 galbeni, pentru alte 2 cu Mănăstirea Pantelimon tot 6 galbeni, 5 clişee cu petrecerea de 10 mai de la Filaret, 15 galbeni şi pentru cele 10 clişee cu Târgul Moşilor, 30 de galbeni – din acea sumă erau scăzuţi 25 de galbeni investiţi în chimicale.107 Se ocupa uneori şi cu supravegherea înrămării anumitor lucrări de-ale sale aflate în colecţia domenască şi cu achitarea meşterului, aşa cum arată o chitanţă din 13 mai 1868 când i se rambursează suma de 20 de galbeni ce reprezneta preţul a două rame pentru picturile de mari dimensiuni, în ulei, cu peisaje de la Curtea de Argeş şi Neamţ şi 30 de galbeni pentru o altă ramă "executată în argint curat în modelul de la Curtea de Argeş."108 La legătorul de cărţi Schlegel comanda atât rame cât şi legături de artă pentru volume mai deosebite din biblioteca princiară: în iunie 1870109 îi achită meşterului 264 lei pentru încadrarea a 22 de acuarele şi 90 de lei pentru legarea a 20 de exemplare din notele memorialistice ale amicului său, gazetarul francez Ulysse de Marsillac, De Pesth à Bucarest.110 În septembrie 1870, tot acolo îi sunt încadrate 32 de acuarele şi 2 gravuri în oţel pentru 450 de lei111 iar în luna decembrie a aceluiaş an 2 fotografii cu geam şi ramă de aur pentru 14 lei noi, 2 acuarele pentru 12 lei, un portret al domnitorului pentru 10 lei precum şi legarea operelor prinţului Maximilian zu Wied, unchiul principesei Elisabeta, – celebrul naturalist, antropolog şi explorator al ţinuturilor americane112 Reise in das innere Nord-Amerika (două volume pentru 28 lei) şi Abbitdungen zur Naturgeschichte Brasiliens (un volum pentru 24 lei).113

  4. Cu riscul ca această înşiruire de cifre şi de chitanţe să pară fastidioasă pentru cititor, ele dau măsura nivelului înalt la care era evaluată, încă din epocă, opera artistului şi, comparativ, alte articole necesare punerii lor în valoare.

<top>

Expoziţie princiară

  1. Pentru a da un impetus mişcării artistice româneşti, principele domnitor Carol I şi-a prezentat public colecţia personală, între 28 iunie şi 7 iulie 1869, la Universitate – numită pe atunci Palatul Academiei pentru că găzduia şi Societatea Academică, fondată cu doi ani înainte. De organizarea acestei expoziţii, de transportarea obiectelor şi panotarea lucrărilor, s-a ocupat Szathmári, ajutat de câţiva hamali, birjari şi de administratorul clădirii.114 Ce-i drept, era şi el bine reprezentat în acea expoziţie prin mai multe acuarele şi albume de fotografii. Făcând o amănunţită prezentare a evenimentului în două cronici succesive publicate în periodicul "Adunarea Naţională", V. A. Urechia lăuda operele pictorului şi fotografului curţii: "Domnulu Satmari (sic) a espusu din operele lucrate pe conta Măriei Séle, mai multe aquarele şi mai multe fotografii după natură şi pucine pânze în oleiu. (...) A face catalogul detailat al operelor D-lui Satmari este a arăta stima ce a ştiut să-şi tragă laboriosul seu penel de la Augustulu nostru Mecenate [Carol I] tot-de-odată dorinţia M. Sale d'a avé, cu o zi mai'nainte, prin fotografie (până ce pictorii Români să se apuce a lucra) representaţiunea frumóselor vedute ale ţerei. (...) O pânză în uleiu representându unu peisagiu generalu dela Curtea de Argeşiu. Biserica stă pe unu planu mai îndepărtatu. Călătoria Măriei Sale Domnitorului la Sinaia şi intrarea Măriei Séle în Târgovişte atragu atenţiunea publicului. Primirea Măriei Séle de către sătenii din Vrancea, în brumoşii şi cărunţii loru munţi, vechiulu asilu alu libertăţii şi alu naţionalităţii, umple anima privitoriului de dorulu muntelui şi alu patriei, dér şi de iubire pentru neobositulu Domnitoru, carele singuru, de secoli, a mersu să visiteze stâncile şoimiloru Vrancei. (...) Buceciu, acestu Domnu între munţii Munteniei şi Ceahlăulu, acelu Domnu între munţii Moldovii, au permisu D-lui Satmari să le iea, cum zice românulu, umbra, dar nu ca să întăréscă cu ea murii, ci să înmulţéscă în modu fórte avantagiosu preţiosulu seu albumu pictorescu alu României. În acestu albumu au locu de onóre noele fotografii espuse de D-lu Satmari, din causa monumenteloru istorice, a cărora suvenire celu puţinu va fi asigurată posterităţii. Totu Măria Sa Carol I a luatu iniţiativa şi a purtat spesele şi ale acestui Albumu magnificu şi preţiosu din tóte respectele: prin elu Măria Sa ni a mai aretatu odată mai multu că a lucra pentru viitoru este a iubi şi respecta trecutulu, acea rădăcină fără de care nu póte fi tulpina presintelui şi fructele viitorului. Şi albumulu fotograficu ne arétă trecutulu în monumintele pietăţii strebune şi ne desfăşiură totu de odată înaintea privirei peisage împrumuteate de la pământulu nostru, în care streinulu să înveţe frumuseţia cerului şi a naturei române, în care poetulu să scóţă abundente colori pentru paleta sa, în care artistulu să afle o inspiraţiune în care, în fine, fie cine dintre noi să afle unu nou motivu de fală căci este Românu şi că are unu Domnitoru precum e Carol I."115

  2. În aceleaşi săli erau expuse şi acurelele contelui maltez Amedeo Preziosi, care călătorise prin ţară în suita prinţului şi imortalizase peisaje dar şi întâlnirile domnitorului cu oficialităţile locale. Cei doi artişti se cunoşteau de ceva vreme116 iar acuma avuseseră prilejul să lucreze cot la cot. Probabil pentru a nemuri această colaborare, pe lângă un portret în creion şi laviu ce i l-a schiţat în carnetul aflat actualmente în patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti – şi care, mult timp fusese considerat un autoportret al maestrului maltez117 –, oaspetele se autoportretizase, alături de confratele român, în momentul primirii cortegiului domnesc de locuitorii unei staţiuni balneare din Prahova, lucru menţionat şi de cronicar: "În tabelulu representându intrarea Alteţei Séle la Slănicu, Artistulu autoriu şi-a păstratu unu colţişor unde s'a representatu călare, însocitu de D-lu Satmari totu călare."118 Urechia se aventurează să facă o comparaţie între operele celor doi acuarelişti alăturate pe simeză, care se dovedeşte defavorizantă pentru Szathmári: "Comparate aquarelele D-lui Satmari cu ale D. Comite Pretiosi (sic), mai ales aquarelele representându costumuri femeesci şi bărbătesci, operele D-lui Satmari, décă din acéstă comparaţiune nu esu inferióre, totuşi se caracteriséză mai cu înlesnire. Comitele Pretiosi este, am putea zice, mai puţin poetisator, spre a fi mai realu, pe cându D-lu Satmari cam idealiséză tipurile ce îmbracă de altmintrelea în magnifice costume naţionale. Suntu tipuri în aquarelele D-lui Satmari cari ai voi se fie române, aşia suntu de frumóse, dér sémănu totuşi a tipuri streine. Nu este o imputare ce facem D-lui Satmari ci numai o simplă caracterisare ce dămu peneleloru puse în comparaţiune."119

<top>

Preziosi şi/sau Szathmári

  1. Chiar dacă Preziosi s-a întors în capitala Imperiului Otoman ce-i devenise patrie de adopţiune120, relaţia dintre ei a continuat un timp destul de lung. Oprescu pune tot pe socoteala amiciţiei dintre cei doi faptul că Szathmári începe să publice albume de cromolitografii, presupunând că sugestia pentru această antrepriză i-a dat-o Preziosi, care nu ar fi fost, poate, decât un litograf.121 Dar, la sosirea în România a artistului maltez, în vara lui 1868, atelierul litografic al lui Szathmari era deja funcţional şi produsese primele sale lucrări încă din primăvara acelui an, aşa cum s-a precizat mai sus.

  2. În anumite lucrări ale lui Szathmári se observă asemănări flagrante cu unele compoziţii de Preziosi, care au pus pe gânduri pe mulţi cercetători. Este clar vorba de nişte copii, unele dintre ele chiar semnate cu propriul nume, în pofida faptului că modelul aparţinea maltezului. Tot Oprescu este acela care încearcă să-l apere pe Szathmári în faţa posterităţii chiar cu riscul de a-i exagera valoarea în detrimentul celuilalt: "De unde să vină ciudata confuzie între lucrările unuia şi lucrările celuilalt? Szathmary era un artist cu mult mai dotat şi mai important decât Preziosi (subl. n. A.S.I.), ca să se poată vorbi de un <plagiat>. Nu e decât o explicaţie. Cei doi acuarelişti erau nu numai prieteni, dar şi colaboratori, asociaţi am zice, cu un termen comercial, de vreme ce tipărirea cromolitografiilor era o întreprindere comericală. Ei lucrau împreună modelele ce serveau apoi pentru efectuarea cadrelor, publicate separat, sau în album. În fond, niciunul nu acorda o prea mare valoare părţii cu care contribuise la o operă de aşa scăzut nivel artistic. Şi astfel, ei puteau prezenta aceste izvoade, căci în fond nu erau altceva, aranjate după nevoile cromolitografiei, ca lucrările unuia sau ca lucrări ale celuilalt, după împrejurări."122 Dar, din aceast presupusă colaborare de lungă durată în scop lucrativ pentru beneficiul amândurora nu a ieşit decât o singură cromolitografie semnată de Preziosi, Secerătorii, executată personal, pe piatră, de autor, în 1870, la Paris, în stabilimentul de arte grafice Lemercier, dar a cărei tipărire şi livrare în bune condiţii fusese supravegheată de Szathmári. 123 În pofida faptului că artistul ar fi "găsit în Principate, la fel ca în Egipt sau în Imperiul Otoman, o lume colorată şi agitată în târguri şi bazare, univers pe care l-a popularizat prin imagini idealizate şi artificial-teatrale, nelipsite de un umor jovial amintind de lumea lui Nastratin Hogea", el nu a lăsat, aşa cum pretinde autoarea acestei caracterizări – distinsă cercetătoare a graficii naţionale – un album dedicat exclusiv ţării noastre şi intitulat chiar România124, ci doar planşe disparate, de mari dimensiuni, executate în acuarelă, şi destinate exclusiv colecţiei princiare. În patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti se păstrează un caiet cu schiţele realizate la noi în anul 1869 pe a cărui primă pagină este scris de mână, cu un creion albastru, titlul La Valachei par Preziosi125, dar acesta nu era un album în sine ci doar un portofoliu cu notiţele rapide ale artistului, menite a fi definitivate mai târziu, în atelier.

  3. La Secţia de Grafică a Muzeului de Artă al României se păstrează mai multe lucrări de Szathmári, unele purtând chiar semnătura sa, ce, la o comparaţie cu acuarelele lui Preziosi, apare evident că sunt copii – pe lângă felul de a aşterne acuarela şi de a sugera umbrele, siluetele şi fizionomiile, uneori caricaturale, ale personajelor sunt o marcă inconfundabilă a stilului artistului maltez.126 Studiind întreaga colecţie de lucrări ale lui Szathmári din patrimoniul Cabintului de Stampe al Bibliotecii Academiei, ne-a atras atenţia numărul mare de copii realizate de artist după operele altor confraţi. Este evident că interesul său era exclusiv spre stilul documentar practicat de câţiva contemporani. Uneori îşi exersa mâna desenând după Michel Bouquet – precum jandarmul din Romanaţi, prezentat din spate127 – sau după Charles Doussault în vreme ce alteori făcea adevărate copii şi insera diverse tipuri pitoreşti în propriile compoziţii, aşa cum este cazul cu jandarmul de judeţ desenat de Bouquet şi plasat ca figură centrală într-o scenă din Târgul Moşilor.128 (fig. 6) Această lucrare apare pe şevalet în portretul compoziţional ce şi l-a făcut artistul, în mijlocul atelierului şi colecţiilor sale. Dar, cel mai des copiat este Preziosi, cu care avea, de altfel, multe afinităţi. Există în aceeaşi colecţie a Academiei multe lucrări aflate în diverse stadii de elaborare, fie doar contururile, fie adăugate tuşe de laviu cu care marca umbrele, fie chiar planşe finite pe care, nu arar, îşi aşternea numele – dar, este de observat că, în aceste cazuri, nu folosea caracterele cursive pe care le întrebuinţa în mod curent, ci apela la majuscule de tipar. Este de presupus că în acest fel îşi marca el copiile ce trebuiau diferenţiate de originale. Marin Nicolau-Golfin, care i-a consacrat lui Preziosi un studiu aprofundat, constată, cu judiciozitate, marile diferenţe calitative şi stângăciile ce apar între originale şi copii unde Szathmári, chiar dacă avea un model admirabil, nu-şi putea depăşi limitale iar rezultatul era, de cele mai multe ori, mediocru şi lipsit de strălucirea şi prospeţimea operelor maestrul maltez care nu făcea concesii la materialele de bună calitate, aşa cum era înclinat să facă plasticianul bucureştean. Nicolau-Golfin a întocmit chiar o listă a acestor copii după Preziosi.129 Explicaţia o oferă tot materialele de arhivă unde, într-o suită de chitanţe prin care Szathmári îşi justifica onorariile primite din partea princiarului său patron apar mai multe referiri la tovarăşul de lucru şi de drumeţie, fie prin anumite fotografii ce le-a pregitit pentru sau după opera acestuia, fie la copiile făcute după acuarelele aflate în posesie domnească. Explicaţia cea mai plauzibilă stă în faptul că, domnitorul fiind proprietarul unei importante colecţii cu imagini din ţară executate de Preziosi în cele două vizite succesive întreprinse în România, în 1868 şi 1869, îi comanda pictorului de Curte să-i facă o serie de copii după ele spre a le putea da în dar oaspeţilor cu sânge albastru care îl vizitau ori gazdelor de la curţiile europene unde el însuţi era invitat. Pe 25 iulie 1868, plasticianul bucureştean înainta casieriei casei domneşti o listă cu lucrări din ultimul timp între care figurau şi "25 de foi date spre completare pentru dl. Preziosi" a căror valoare se ridica la 125 de lei noi.130 Într-o chitanţă din 3/22 iulie 1869, prin care i se plătea importanta sumă de 320 lei noi pentru diverse lucrări, erau consemnate şi "8 acuarele după dl. Preziosi"131 a căror valoare era estimată la 40 lei. La câteva zile, într-o altă chitanţă era menţionată predarea către casa princiară a "8 acuarele ale d-lui Preziosi" pentru 8 galbeni, precum şi înaintarea către artistul maltez a "6 copii de acuarele" pentru 30 de lei.132

6 Târgul Moşilor, ulei pe pânză, 1861, Muzeul Municipiului Bucureşti

  1. Alături de activităţile curente în serviciul principelui ca şi acelea de fotograf de studio, care îi aduceau un venit substanţial şi constant, Szathmári a primit şi comenzi colaterale, de plastică aplicată: pe lângă litografierea hărţii Munteniei despre care s-a menţionat mai sus, în feruarie 1860, la comanda Ministerului Lucrărilor Publice, a executat schiţele pentru stema Principatelor Unite133, apoi pentru drapelul ţării şi pentru primele decoraţii naţionale134 – "Ordinul Unirii" devenit, mai târziu, "Steaua României", "Virtutea Militară" şi "Semnul Onorific" pentru 18 ani de serviciu militar.135 În 1864 onorează o solicitare a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de a face un proiect pentru o casetă destinată capului lui Mihai Viteazul. Maiorul Dimitrie Pappasoglu, pasionatul istoric amator şi editor de stampe, a semnat un articol în acest sens în care relata că ministrul Dimitrie Bolintineanu propusese să fie mutat craniul domnitorului de la Mănăstirea Dealu la Mănăstirea Mihai Vodă pentru care Camera Deputaţilor votase deja suma de 1000 de galbeni necesari executării acelei casete.136 În periodicul său de limbă franceză, Ulysse de Marsillac descria proiectul elaborat de artist: "Un altar de marmură în formă de mormânt antic care susţine o urnă de bronz surmontată de o acvilă românească. Doi lei de bronz veghează glorioasa relicvă care se vede printr-un cristal. Nişte inscripţii cu litere de aur sunt trasate pe nişte plăci de marmură şi de bronz."137 În 1872, Consiliul Municipal al Capitalei, decide să schimbe figurile neutre de pe cărţile de joc prin chipuri de domnitori şi domniţe din istoria naţională. Pentru aceasta, generalul Barbu Vlădoianu, primarul Bucureştilor din acea perioadă, apelează tot la Szathmári pentru a se ocupa de acest proiect plin de patriotism. Astfel, el alege să folosească trăsăturile lui Mircea cel Bătrân, Radu Negru, Matei Basarab şi Mihai Viteazul pentru regi, pe acelea ale doamnelor Despina, Elena, Stanca şi al domniţei Bălaşa pentru regine şi ale căpitanilor de oşti Mihalcea, Manta, Radu Buzescu şi Tudor Vladimirescu pentru valeţi, aşa cum preciza, cu mult entuziasm, acelaşi gazetar francez strămutat la Bucureşti.138

<top>

Legende (destrămate) privind viaţa şi opera sa

  1. În jurul unei personalităţi atât de marcante şi plurivalente ca aceea a lui Szathmári s-au ţesut legende, unele chiar din timpul vieţii sale, lansate şi întreţinute de el însuşi şi perpetuate, fără o minimă cercetare a faptelor, de toţi cei care i-au consacrat articole sau studii monografice mai extinse. Aşa este cazul cu o fictivă călătorie până în China, întreprinsă în 1872, şi numirea sa ca pictor de curte al unui prinţ imperial.139 Or, Szathmári nu a ajuns niciodată în Orientul Îndepărtat iar traseele sale s-au intersectat cu ale acelui nobil nu pe drumurile Imperiului Celest ci pe puntea unei nave pe care amândoi erau călători spre Europa. De precizat că aceia care au menţionat – şi mistificat în anumită măsură – acest amănunt au confundat până şi numele prinţului cu acela al oraşului din care provenea, anume Tali-fu. De fapt, pe prinţ îl chema Hassan şi era fiul adoptiv al sultanului Suleiman, numele şi titlul pe care şi-l luase Tu-wen-hsiu, conducătorul chinezilor musulmani – numiţi huizu, hui-hui sau panthay –, din provincia Yunnan din sudul Chinei, răsculaţi împotriva mandarinilor din dinastia Quing. Răscoala începuse în 1855 iar peste doi ani a fost cucerit oraşul Tali-fu ce a devenit capitala noului regat islamic al cărui apogeu a fost atins între 1860 şi 1868. Dar guvernul imperial contraatacă şi, în 1871, cucereşte majoritatea oraşelor din ţinut ajungând să încercuiască şi Tali-fu. Spre a-şi salva ţara, sultanul îşi trimite fiul adoptiv, pe Hassan, cu o ambasadă în Anglia, pentru a cere, fără succes însă, ajutor militar britanicilor.140 Atunci îl întâlneşte pictorul bucureştean pe tânărul pornit în misiune diplomatică şi-i face portretul. Prinţul, îmbrăcat într-un strai simplu dar amplu, din mătase albastră, are un chip juvenil, rotofei, cu mustaţa abia mijită ce, exceptând o uşoară oblicitate a ochilor, nu dezvăluie aproape deloc caracteristicile somatice ale rasei galbene. În josul paginii, autorul a caligrafiat, în caractere chinezeşti, numele modelului, adăugând dedesubt, în caractere latine "Talifu Hassan Prinţu". Bucuros de reuşita portretului ca şi de titlul ce şi-l adăugase în palmaresul deja bogat, artistul a expus lucrarea în vitrina atelierului său iar presa bucureşteană s-a grăbit să anunţe, cu emfază, evenimentul. Dar, încă de atunci, s-au strecurat unele confuzii, întreţinute chiar de autor: ziarul "Românul" afirma că prinţul este chiar moştenitorul tronului imperial, lucru pe care Ulysse de Marsillac îl dezminte când citează acea notiţă: "Dacă memoria nu ne înşală, actualul împărat al Chinei este un om foarte tânăr ce abia s-a însurat. Personajul desenat de D. Szathmari este un flăcău frumos de douăzeci de ani care nu are deloc tipologie chinezească. Cum ar putea Fiul Cerului să aibă un fiu mai vârstnic decât el?"141 În ţară nu se cunoşteau, la acea dată, amănuntele legate de răscoala populaţiei panthay din Yunnan şi despre faptul că acest prinţ nu numai că nu era fiul împăratului ci era chiar duşmanul declarat al acestuia. Însă, avid de onoruri – de altfel, binemeritate – Szathmári a primit, cu recunoştinţă, titlul de pictor al acelui nobil chinez despre care nu ştia mai nimic dar care se arătase suficient de generos pentru a i-l acorda, desigur, într-un imbold de bunăvoinţă şi identică recunoştinţă pentru cinstea de a-i fi stârnit interesul unui artist european care s-a ostenit să-l portretizeze. Dar, prin statutul său incert de ambasador al unei ţări nerecunoscute oficial şi aflată sub asediu, pe care curând avea să o şi piardă – căci, în absenţa sa, în 1873, oraşul Tali-fu a fost capturat de trupele imperiale legitime iar sultanul Suleiman decapitat – prinţul nu deţinea vreo putere sau vreo calitate de a conferi asemenea titluri. Aşa că rangul nu avea valoare oficială şi totul a fost mai degrabă un simulacru pe care amândoi, artist şi model, l-au acceptat tacit: era puţin probabil ca ei să se mai întâlnească vreodată pentru ca pictorul să îşi poată îndeplini efectiv sarcinile ce-i reveneau în calitatea sa de artist de curte. China era, însă, departe iar artistului îi plăceau titlurile, aşa că în catalogul Expoziţiei Universale de la Viena adaugă şi această calitate, mai degrabă fictivă, alături de aceea reală îndeplinită pe lângă Curtea României: "Szathmari, C. von, Hofmaler und Photograph Sr. Hoheit des regierenden Fürsten von Rumänien und des Prinzen von China Talifu".142 (subl. n. A.S.I.)

  2. Dornic de titluri şi de mărire, Szathmari a cultivat, întreaga viaţă, publicitatea şi popularitatea de care se bucura în cercurile cele mai înalte. Era o carte de vizită care-i deschidea multe uşi în spatele cărora se aflau, de cele mai multe ori, potenţiali mecenaţi şi beneficiari ai operelor sale. Iar onorurile care i-au fost făcute de mai-marii lumii în care se învârtea, îl măguleau deosebit de mult. De aceea şi-a şi tipărit pe spatele cartoanelor de fotografii toate decoraţiile şi medaliile primite de-a lungul timpului, într-o amplă compoziţie care, în 1878, înconjura, ca o coroană, spaţiul respectiv – poate cea mai stufoasă expunere de distincţii imprimată vreodată de vreun artist fotograf, nu numai din România ci şi de aiurea.143 Ce-i drept, puţini contemporani au fost atât de răsfăţaţi de capetele încoronate sau de preşedinţii diferitelor expoziţii, aşa cum a fost Szathmári. A fost întocmită chiar o listă cronologică a tuturor ordinelor, medaliilor şi premiilor cu care a fost distins.144 Laureat al tuturor Expoziţiilor Universale importante – cea dintâi, de la Londra, din 1851, apoi a celor de la Paris din 1855 şi 1867 şi a celei de la Viena din 1873 –, apoi al Exposiţiunilor Artiştilor în Viaţă organizate la Bucureşti în 1865 şi 1868, el alătură medaliile ce-i fuseseră decernate cu acest prilej de acelea, poate mai onorante, de la regina Victoria, de la împăraţii Napoleon III şi Franz Josef I, de la Sultanul Abdul Aziz, de la regina Suediei şi de la principele domnitor, apoi regele, Carol I, într-o compunere prolixă.

  3. Presa se grăbea, totdeuna, să anunţe, cu mândrie, primirea vreunei noi decoraţii de către artist. Vizita la Stambul a principelui Alexandru Ioan I a fost descrisă, cu lux de amănunte în periodicul "Buciumul" care prelua un material din "Courrier d'Orient" din 11 iunie 1864.145 Acolo era enumerată suita domnitorului din care făcea parte şi pictorul. Mai mulţi membri ai acesteia au fost distinşi cu Ordinul Medjidie în diverse grade, printre care şi Szathmári căruia i se acordă clasa a IV-a a înaltei decoraţii otomane; cum preciza ziarul franţuzesc din Capitală, el era unul dintre puţinii civil onoraţi astfel, toţi ceilalţi fiind militari sau demnitari cu funcţii înalte în administraţia sau în justiţia Principatelor Unite.146 Peste 20 de ani îi este conferită Steaua României în grad de cavaler.147 Artistul se fălea cu ele şi, în câteva portrete ce şi le-a luat ori pe care i le-au luat alţi confraţi, a pozat cu pieptul înobilat de aceste însemne, fie în dimensunea reglementară fie cu ele în miniatură, prinse de un lănţişor din metal preţios.

  4. Este ciudat că apar legende chiar şi în zilele noastre: recent, unii autori au început să afirme – fără a furniza, însă, vreo dovadă concludentă – că artistul a călătorit prin Siberia148 unde ar fi realizat "un set impresionant de fotografii artistice care surprind frumuseţea uneia dintre cele mai sălbatice regiuni de pe globul pământesc."149 Într-un timp când deja există o bogată bibliografie ce poate reconstitui, în amănunt, viaţa şi cariera artistului, este nedrept şi superflu a mai fi lansate – fie chiar şi în periodice de vulgarizare – informaţii fanteziste care nu pot decât să zăpăcească pe novici şi să dea bătăi de cap cercetătorilor ce ar fi tentaţi să verifice ştirea în documente inedite de arhivă.

  5. O altă legendă pe care au îmbărţişat-o şi perpetuat-o, cu entuziasm, mai mulţi autori până în contemporaneitate150 este şi aceea că Szathmári ar fi fost pictor de curte al tuturor principilor Valahiei din perioada Regulamentului Organic, de la Ghica la Ştirbei. Ce-i drept, a lucrat pentru toţi diverse compoziţii dar, între a executa diverse tablouri şi a fi investit cu o calitate oficială este un drum destul de lung iar titlul nu l-a primit decât de la Alexandru Ioan I, în 1863, aşa cum s-a specificat mai sus. Nu trebuie uitat că, în aceeaşi perioada a primelor sale vizite în Ţara Românească până la definitiva stabilire, aici activau şi alţi pictori care erau la fel de îndrituiţi să aspire la acel titlu şi având chiar şanse mai mari să-l primească decât artistul venit de peste munţi. Constantin Lecca a fost autor al portretelor oficiale pentru Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei şi al unui portret al doamnei Miriţica Bibescu înveşmântată în port popular151 iar când domnitorul Bibescu s-a însurat, în sfârşit, cu frumoasa şi cocheta boieroaică, în toamna anului 1845152, tot el şi nu Szathmári a fost acela care a făcut schiţe la ceremonia nupţială pe care intenţiona să le definitiveze în două mari compoziţii în ulei, aşa cum anunţa "Curierul Românesc".153 Carol Wahlstein a executat şi el portretele domnitorului Bibescu, al sultanului Abdul Medjid şi, la observaţia consulului rus că, în colecţia Colegiului Sf. Sava, lipseşte tocmai chipul Ţarului tuturor Rusiilor, a produs, la repezeală, un tablou cu trăsăturile lui Nicolae I154 pentru ca, în toamna lui 1854, când prinţul Ştirbei s-a reîntors din exilul autoimpus la Viena în timpul ocupaţiei ruseşti a principatului, a pictat o compoziţia cu acest eveniment – imaginea, iniţial în acuarelă, a propus să o reia în ulei, la dimensiuni apreciabile, şi apoi a dat-o publicităţii în revista "Illustrirte Zeitung" din Leipzig.155 Dacă ar fi deţinut o asemenea poziţie înaltă pe lângă Curtea domnească, atunci ar fi fost Szathmári şi nu Doussault artistul selectat în suita lui Bibescu Vodă când, în august 1843, proaspătul principe a depus omagiile sultanului Abdul Medjid la Sublima Poartă.156 Iar, la acea dată, Szathmári avea deja domiciliul stabilit de cel puţin şase luni în Bucureşti, aşa cum o arăta o misivă trimisă prietenului clujean Sándor Pataki, pe 28 februarie 1843, în care chiar se plângea tocmai de existenţa unei serioase concurenţe din partea altor doi pictori.157

  6. Încă o legendă – frumoasă, ce-i drept, prin aura ei de romantism – este aceea a unei poveşti de dragoste existentă între el şi încântătoarea Mariţica Văcărescu, ea constituind motivul venirii sale la Bucureşti.158 Dar, marea diferenţă de statut social dintre ei ca şi aspiraţiile tinerei boieroaice spre treapta cea mai înaltă a ţării – împlinită mai întâi prin căsătoria cu spătarul Constantin Ghica, fratele mai mic al primului domnitor regulamentar, Alexandru Dimitrie Ghica, apoi chiar cu un domnitor, cu Gheorghe Bibescu – nu ofereau nici motive nici speranţe de împlinire a acestui vis juvenil de dragoste.

  7. Şi iar o legendă perpetuată în timp a fost aceea că el ar fi fost cel ce a manipulat aparatul dagherian aflat în posesia Colegiului Sf. Sava, mai mult ca obiect de studiu al ştiinţelor exacte decât ca mijloc de imortalizare a portretelor şi peisajelor. Cel care o lansează este George Potra care, ce-i drept, îi conferă o doză de supoziţie: "Probabil Carol Popp de Szathmari este acela care, ca salariat, a mânuit aparatul de dagherotipie cumpărat, în 1840, de Eforia Şcoalelor (...)."159 Constantin Săvulescu, pionierul necontestat al studiilor sistematice de istorie a fotografiei în ţara noastră preia informaţia şi o transmite sub aceeaşi formă ipotetică.160 Árvay Árpád dă acest primat ca pe o certitudine deşi, în scrisorile pe care le publică nu oferă vreun argument serios în acest sens161, iar Hilda Hencz, preluând, aproape textual, de la el acest amănunt nefondat, spune că artistul "i-a prezentat domnitorului Alexandru Ghica modul de funcţionare al dagherotipului" şi adaugă, de la sine – fără a oferi mărturii credibile – că "a deschis o dagherotipie, la doar patru ani de la brevetarea procedeului, pe Podul Mogoşoaiei, la parterul Casei Bossel, peste drum de viitorul Teatru Naţional."162 Cel care încearcă o rectificare, dar fără a aduce argumente irecuzabile, este Emanuel Bădescu atunci când spune: "Aserţiunea că de la bun început l-ar fi utilizat şi Carol Popp de Szathmari, care se va stabili – ca pictor! – în Bucureşti în anul <înştiinţării Wilhelminei Priz >[1843], nu depăşeşte cadrul unei simple speculaţii. Szathmári l-a folosit prin 1844 şi doar cu scop experimental... A încercat să se iniţieze în această tehnică apelând la aparatul de la Sf. Sava, probabil cu ajutorul gazdei sale Carol Valştain, profesor la acea şcoală."163 Dar, pentru această ultimă aserţiune privind întrebuinţarea dagherotipului, fie chiar şi în 1844, nu există nici o referinţă. Şi nici Valştain – mai corect Wahlstein, cum semna în mod curent – nu avea de ce-i media accesul la acel aparat pentru că sus-zisul activa ca profesor de desen iar dagerotipul se afla în grija profesorilor de ştiinţe exacte. Iar anul 1844 era destul de tardiv pentru ca dagherotipia să mai impresioneze pe cineva chiar şi în Principate, unde presa deja prezentase, în detaliu, această "vrednică de mirare aflare a veacului"164 iar practicanţi itineranţi ajuseseră să o răspândească în oraşele principale ale ţinutului – în Bucureşti fiind menţionată, din primăvara anul anterior, "madama" Wilhelmine Priz.165 Chiar şi aşa, Szathmári nu era un personaj obscur aşa că evenimentul inaugurării unui atelier de dagherotipie nu ar fi trecut neobservat de presă, care l-ar fi facut public, aşa cum se întâmplase la Iaşi, unde "Albina Românească" salutase contribuţia profesorului Teodor Stamati în acest sens.166 Stamati poate fi considerat primul dagherotipist moldovean neaoş, atestat documentar, care luase câteva peisaje ale oraşului ce au fost expuse în sălile Academiei Mihăilene.167

<top>

Primele fotografii pe timp de pace şi de război

  1. Atâta vreme cât în arhive nu se găsesc documente care să certifice folosirea de către Szathmári a tehnicii dagheriene nu pot fi acceptate supoziţiile mai sus menţionate. De altfel, prima imagine cunoscută ca aparţinându-i, obţinută prin intermediul aparatului fotografic, este o calotipie ce reprezintă un mulaj din ghips al unui putto cu braţele rupte pe care autorul a scris şi a semnat, spre autentificare, cu creionul, un text în limba germană, ca atestare a primului său succes în materie: "Die aller erste Photographie die ich gemacht habe in Jahre 1848 November. Carl v. Szathmári"168 Alte calotipii nu s-au păstrat de la el pentru că, foarte curând, a optat pentru tehnica, mult mai perfecţionată, a colodiului umed în care a devenit un maestru necontestat. În 1853, când a izbucnit războiul ruso-otoman şi trupele ţarului au ocupat ţinuturile româneşti, Szathmári era deja celebru ca portretist de studio iar atelierul său a fost vizitat intens de ofiţerii imperiali. Apoi, s-a deplasat la malul Dunării unde şi-a înscris numele ca prim reporter fotograf de front din lume, subiect îndelung dezbătut şi admirabil argumentat de autorii români – şi greu acceptat de cei străini – în ultima jumătate a secolului XX şi începutul următorului.169 (fig. 7) Era, într-adevăr, dificil a admite că Szathmári a devansat cu 11 luni pe Roger Fenton care, fără a mai trece pe la Dunărea de Jos unde Campania Danubiană luase sfârşit, a mers direct în Crimeea unde beligeranţii mutaseră câmpul lor de aprige confruntări. Britanicul acostase în Golful Balaclava şi, timp de 3 luni şi 18 zile, din 8 martie până pe 26 iunie 1855 – când, bolnav de holeră, a trebuit să plece spre patrie – a executat 360 de clişee cu diferite aspecte din tabere şi de pe câmpul de luptă170 fără a putea lua, însă, instantanee căci nu-i permitea tehnica prea înceată de impresionare a plăcilor de sticlă sensibilizate, ce dura între 3 şi 20 de secunde.171 Szathmári a adunat fotografiile sale în câteva albume pe care le-a oferit capetelor încoronate ale Europei iar un exemplar a fost prezentat la Expoziţia Universală de la Paris unde a produs senzaţie şi i-a adus una dintre medalii de clasa a II-a. "La Lumière", organul de presă al Societăţii Franceze de Fotografie, anunţa, cu mândrie şi lux de amănunte, sosirea artistul român la Paris pentru a-şi expune albumul în cadrul pavilionului otoman172 şi audienţele pe care le-a avut la împăratul Napoleon III173 – ce, spre a-şi arăta satisfacţia şi aprecierea pentru cele văzute, îl felicitase şi-i solicitase a-i trece augustul nume pe lista de subscriere pentru achiziţionarea lucrării174 şi la regina Victoria, care-l primise la Osborne Castle pe Insula Wight, în prezenţa prinţului consort Albert şi a regelui Belgienilor ce se afla atunci în vizită acolo.175 Din cele de mai sus se vede că Szathmári îşi comercializa albumul prin comenzi anticipate iar numele împăratului, plasat în capul listei, era o asigurare pentru creşterea numărului de amatori, atraşi de perspectiva de a figura în preajma puternicului zilei. Dar, în afara Parisului, fotografiile lui Szathmári nu au mai fost expuse în altă parte iar neşansa a făcut ca ele să nu fie la fel de cunoscute ca acelea ale confratelui Fenton şi, mai mult, să dispară în condiţii dramatice: albumul din colecţia imperială a fost mistuit când Palatul Tuileries a fost incendiat de comunarzi, în 1871, cel din posesia familiei regale a Marii Britanii se pare că a fost pierdut, cel puţin parţial, în timpul unui incendiu ce a afectat o parte a Castelului Windsor, în 1912, iar a celor din ţinuturile germane le-a fost pierdută urma în Primul şi al Doilea Război Mondial în vreme ce acela ce se mai păstrase, fie integral, fie ca planşe separate, în casa autorului de pe Strada Biserica Enei, ca şi toate clişeele şi copiile pe hârtie, au fost distruse, împreună cu fabuloasă lui colecţie de artă şi etnografie în timpul bombardamentului german care a răvăşit Capitala României pe 25 august 1944. De aceea, celebritatea lui Roger Fenton a depăşit-o, în timp, pe aceea a lui Szathmári într-atât încât primatul său a fost pur şi simplu uitat cu toate că, în chiar timpurile respective, cronicarul de la "La Lumière", Ernest Lacan, îi acordase bucureşteanului creditul cuvenit: "Am spus că opera D-lui Szathmari a fost introducerea la istoria dramatică a Războiului din Orient. Să vedem acum cartea. Dl. Roger Fenton este acela care s-a însărcinat să o scrie."176 Lacan nu este singurul care a scris despre succesul pariyian al lui Szathmari: Jules Ziegler, profesor la Şcoala de Belle-Arte din Dijon şi director al muzeului din acelaşi oraş, acordă un paragraf interesantelor fotografii ale artistul bucureştean în broşura sa Compte rendu de la photographie à l'Exposition Universellede 1855, editată într-un tiraj confidenţial de 50 exemplare ce nu se difuzau prin librării. Comentând imaginile expuse, Ziegler laudă compoziţia cu mareşalul Omer Paşa în mijlocul statului său major ca şi scenele cu ţărani în costume tradiţionale şi ţigani zdrenţăroşi.177

7 Cavalerişti turci, fotografie, copie pe hârtie sărată, 1854, colecţia autorului

  1. Două imagini cu războinici din trupele neregulate ale armatei otomane luate atunci, pe front, a comandat să fie cromolitografiate la Viena în anul următor şi au beneficiat de o difuzare mai largă decât fotografiile iniţiale. Pe marginea stampei este precizată întrebuinţarea obiectivului ca bază de pornire pentru aceste lucrări: "Nach einer von Szathmari vor Oltenitza verfertigten und collorirten Photographie." Una prezintă un grup de trei Başibuzuci arabi în veşmintele lor colorate, încărcaţi de arme. Acuarela pregătitoare este plină de prospeţime şi imediateţe comparată cu stampa finală, ce abundă în detalii minuţioase acordate mai ales armamentului şi ornamentelor veşmintelor: tromblonul, sabia şi cepchenul cu borderii al personajului aşezat, mânerele de argint ale pistoalelor şi straiele vărgate ale celorlalţi doi.

  2. Tot din această perioadă datează şi portretul figură întreagă al unui aprig şi fercheş arnăut cu fesul pe-o sprânceană, înveşmântat într-un cepchen abundent brodat cu fir pe piept şi pe mânecile despicate, ce-i revelau cămaşa de un alb imaculat, şi cu şalvari, la fel, cusuţi cu fir. În brâul lat are adunată întreaga sa avere: pistoale, un hanger şi un iatagan, toate cu mânerele şi tecile îmbrăcate în argint măiestrit lucrate de orfevrari pricepuţi, iar în mână ţine o carabină scurtă. Această fotografie, provenită de la Muzeul Militar Naţional "Regele Ferdinand I" este greşti datată în anul 1849 deoarece unele zgârieturi şi corectări ale imperfecţiunilor din partea dreaptă au fost retuşate chiar pe placa de sticlă folosită drept clişeu. Asemenea retuşuri nu ar fi fost posibile în cazul calotipiei, întrebuinţată până la apariţia, în 1851, a tehnicii colodiului umed ce avea drept suport placa de sticlă. Pentru oricare cunoscător în tehnicile fotografice incipiente, este evident că arnăutul a fost obţinut prin procedeul colodiului umed. Faptul că pentru copiere a fost folosită hârtia cu sare – utilizată înca un timp şi subzistând cu aceea acoperită cu albumină adoptată în vremea colodiului umed – nu este un indiciu pentru antedatare. Un element în plus pentru datarea în vremea suitei reportajelor de front şi tipurilor orientale din 1854 este chenarul litografiat al cartonului pe care este lipită imaginea de mari dimensiuni (37 x 27,5 cm), precum şi textul imprimat în partea de jos "Établissement Photographique de Charles Szathmari à Bucarest", la fel ca pe planşele din colecţia André şi Marie-Thérèse Jammes scoase la licitaţie pe 27 octombrie 1999 la Sotheby's.178

  3. În incursiunile sale prin Orient ca şi în vremea cât cutreiera taberele militare adverse, la Olteniţa şi Silistra, în 1854, artistul a întâlnit şi a imortalizat, în acuarelă, nişte admirabile chipuri de războinici. Trăsături fine, noblie, priviri visătoare prin ochii verzi sau neguroase sub sprâncenele încruntate fioros (fig. 8) dau măsura calităţilor artistului de fin analist al psihologiei modelelor. Roşul permanent sau purpura, galbenul auriu şi albastrul sunt nuanţele preferate ale veşmintelor acestor vajnici călăreţi ai deşertului. Aspectul distins şi fioros al acestor başibuzuci pare a fi o ilustare fidelă a descrierii pe care a făcut-o gazetarul francez Éugène Jouve unei asemenea căpetenii siriene cu care a traversat Dunărea, în aceeaşi barcă, în drum spre Giurgiu: "Said-Ahmed-Beg, din Marach, aproape de Alep, în Siria, este cel mai nobil din toate capetele-nebune [interpretarea termenului de başibuzuc, n. n. A.S.I.] pe care le-am întâlnit până acum. Slendidul său costum oriental de o ireproşabilă curăţenie, scotea foarte avantajos în evidenţă talia sa înaltă şi figura sa frumoasă, mai degrabă romană decât arabă sau turcă."179

8 Căpetenie de oaste arabă, acuarelă, Biblioteca Academiei Române

  1. Nu toţi locuitorii Asiei sau ai nordului Africii, de unde erau recrutaţi acei başibuzuci destinaţi a forma sângereoasele trupe neregulate ale armiei otomane purtau asemenea straie elegante şi ţipătoare în tonalităţi. Un Căpitan de vas turc – al cărui nume este scris, în caractere arabe, în josul paginii pe care îl desenase – are o îmbrăcăminte mult mai simplă şi sobră: şalvari scurţi până la genunchi, iminei galbeni, o vestă liliachie cu bordură galbenă şi un lat brâu roşu, la fel ca şi fesul de pe cap, în vreme ce doi venerabili locuitori din Chorsabad, ce stau de vorbă, aşezaţi, au o ţinuta dominată de alb, ocru şi brun.

  2. În timpul Războiului de Independenţă s-a aflat din nou pe câmpul de luptă şi şi-a reluat activitatea de reporter de front cu aceeaşi pasiune şi dăruire ca şi în urmă cu 23 de ani.180 Albumul de fotografii ce a rezultat, Suvenir din Resbelul 1877-78, a avut o mai largă difuzare decât cel din anterioara Campanie Danubiană şi se află în patromoniul mai multor instituţii din ţară: Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Naţională a României, Muzeul Militar Naţional "Regele Ferdinand I", Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Marinei Române, Institutul de Istorie "N. Iorga", etc. Păstrarea unui număr mai mare de exeplare complete se datoreşte şi diferenţei de costuri dintre cele două perioade când autorul îşi elaborase albumele, cel din 1855 fiind indiscutabil mai costisitor prin preţul ridicat al hârtie şi clişeele de sticlă folosite în acea vreme faţă de cotele net scăzute prin perfecţionarea tehnicilor şi existenţa unui număr mare de producători de materiale fotografice din deceniul al optulea al veacului. Trupe în marş, escadroane de cavalerie traversând Dunărea pe pontoane, baterii de artilerie pe malurile fluviului – unele deservite de marinari (fig. 9) –, cartierul general al domnitorului Carol I, comandantul suprem al trupelor române şi statul său major erau subiectele pe care le imortalizase pentru acest album. Pe lângă acestea, artistul a elaborat şi o suită de desene şi acuarele destinate colecţiei domnitorului – "Marele Căpitan" ce deţinuse comanda Armatei de Vest (fig. 10). Altele au fost reproduse în revistele ilustrate din ţară şi străinătate, precum "Resboiul", "Illustrirte Zeitung", "L'Illustration" şi"The Illustrated London News".181 Pe front a executat şi desene originale. Unele au fost elaborate după schiţele unui artist, probabil mai tânăr, Mathes Koenen (conotat uneori Könen sau Köhnen) cu care maestrul se asociase. Acesta era şi el colaborator al periodicului "Illustrirte Zeitung" din Leipzig în care publicase mai multe schiţe şi articole sub semnătură proprie începând din mijlocul lunii mai 1877182 inclusiv palpitanta corespondenţă trimisă din Reduta Griviţa nr. 1 ce usese cucerită de români pe data de 30 august.183 Pe 3 noiembrie 1877 Szathmári şi Koenen semnează un contract în care sunt stipulaţi termenii în care vor colabora.184 Din acel moment imaginile publicate în paginile revister leipzigheze vor purta în legendă specificarea "Nach einer Skizze von M. Koenen und C. Szathmari". Nu se ştie care a fost evoluţia ulterioară a acestui colaborator al marelui artist documentarist. În vara lui 1878 se afla încă în ţinuturile noastre şi-şi făcea reclamă ca "pictor şi zugrav de table" – adică de firme, ceea ce nu era chiar o activitate potrivită pentru un adevărat artist – dându-şi adresa în Str. Doamnei nr. 18.185

9 Bateria „Elisabeta” la Calafat, pe malul Dunării, fotografie, copie pe hârtie cu albumină, 1877, Biblioteca Academiei Române